Istoria clitorisului: organul cunoscut de mii de ani, uitat de medicină și „redescoperit” în epoca modernă

Clitorisul este astăzi descris de anatomie ca o structură mult mai complexă decât mica porțiune vizibilă la exterior. Are un corp, două rădăcini — numite crura — și structuri erectile profunde, iar relația sa cu uretra, vaginul și țesuturile din jur este mult mai amplă decât sugerau desenele simplificate din multe manuale vechi. Paradoxal, această anatomie nu este o descoperire exclusiv modernă. O bună parte din ea fusese descrisă cu secole în urmă, apoi ignorată, simplificată sau interpretată prin lentile culturale care spuneau la fel de multe despre societate cât spuneau despre medicină. (PubMed)

Clitorisul nu a fost „descoperit” în Renaștere

În istoria medicinei apare frecvent povestea potrivit căreia anatomistul italian Realdo Colombo ar fi descoperit clitorisul în secolul al XVI-lea. Colombo însuși a revendicat practic acest merit în lucrarea sa publicată în 1559.

Doar că organul era cunoscut cu mult înainte.

Scrieri medicale grecești, persane și arabe făceau referire la această parte a anatomiei feminine cu secole înaintea lui Colombo, chiar dacă explicațiile privind funcția sa nu corespundeau întotdeauna cunoștințelor actuale. Din acest motiv, istoricii medicinei consideră că pretenția lui Colombo de a fi fost „descoperitorul” clitorisului nu poate fi susținută. (PubMed)

Renașterea a transformat însă anatomia într-un câmp de competiție intelectuală. Colombo și contemporanul său Gabriele Falloppio au descris clitorisul și ambii au fost asociați ulterior cu ideea unei „descoperiri”.

Mai interesant este că unul dintre cei mai mari anatomiști ai perioadei, Andreas Vesalius, a respins existența clitorisului ca structură normală la femeie. Concepția dominantă pe care o susținea vedea corpul feminin în mare măsură ca pe o versiune internă sau inversată a celui masculin, vagina fiind considerată corespondentul penisului. Într-un asemenea model, clitorisul pur și simplu nu se potrivea. (ScienceDirect)

Secolul al XVII-lea: anatomia începe să devină surprinzător de precisă

În secolul următor, anatomistul olandez Regnier de Graaf a oferit descrieri mult mai elaborate ale clitorisului. A prezentat rădăcinile sale, musculatura, vascularizația și inervația și i-a atribuit clar un rol în sexualitatea feminină.

Asta contrazice ideea populară că medicina ar fi aflat abia în ultimele decenii că organul are componente interne. Ele erau studiate deja în anatomia europeană timpurie. (ScienceDirect)

Dar una dintre cele mai spectaculoase lucrări avea să apară în secolul al XIX-lea.

Kobelt și anatomia din 1844 care pare aproape modernă

În 1844, anatomistul german Georg Ludwig Kobelt a publicat o descriere extrem de detaliată a organelor erectile feminine. Desenele sale arătau structuri interne ale clitorisului, inclusiv rădăcinile și bulbii vestibulari, cu un nivel de detaliu remarcabil chiar și după standardele actuale.

O analiză modernă a anatomiei clitorisului realizată de cercetătoarea și urologul Helen O’Connell și colegii săi a ajuns la o concluzie importantă: lucrarea lui Kobelt din secolul al XIX-lea rămâne una dintre cele mai complete și corecte descrieri istorice ale anatomiei clitoridiene. Cu alte cuvinte, o parte din ceea ce a fost prezentat publicului în ultimele decenii drept „noua anatomie a clitorisului” fusese deja desenată cu o precizie extraordinară în 1844. (PubMed)

Și totuși, cunoașterea nu a evoluat într-o linie dreaptă.

Când medicina a transformat clitorisul din organ în „problemă”

Secolul al XIX-lea oferă și una dintre cele mai întunecate pagini ale acestei istorii.

În medicina victoriană, masturbarea feminină era uneori considerată cauza unor boli psihice sau neurologice. Chirurgul britanic Isaac Baker Brown a promovat în anii 1860 clitoridectomia — îndepărtarea clitorisului — ca tratament pentru afecțiuni pe care le lega de masturbare, printre care isteria, epilepsia sau tulburările psihice.

Teoriile respective nu aveau baza științifică pe care medicina modernă o cere unui tratament. Practica sa a devenit controversată chiar în epocă, iar Baker Brown a fost în cele din urmă marginalizat de establishmentul medical britanic. (PubMed)

Astfel de intervenții nu au existat însă doar în Marea Britanie. Literatura istorică documentează proceduri asemănătoare în medicina occidentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. (PubMed)

Freud și ideea orgasmului „matur”

În 1905, Sigmund Freud avea să influențeze pentru decenii modul în care sexualitatea feminină era interpretată.

În teoria sa asupra dezvoltării sexuale, Freud considera că erotismul clitoridian aparține unei etape timpurii, în timp ce dezvoltarea feminină matură ar presupune trecerea către predominanța senzațiilor vaginale.

Această distincție dintre un orgasm clitoridian considerat imatur și unul vaginal considerat matur a devenit foarte influentă în psihanaliză și în cultura secolului XX. Cercetările fiziologice ulterioare nu au susținut însă o asemenea ierarhie biologică simplă. (PubMed Central (PMC))

Problema nu era doar academică. Ideea putea transforma o variație normală a răspunsului sexual feminin într-o presupusă insuficiență psihologică.

Masters și Johnson schimbă perspectiva

În anii 1950 și 1960, William Masters și Virginia Johnson au început să studieze răspunsul sexual uman prin observații și măsurători fiziologice directe.

În 1962 publicau deja cercetări dedicate clitorisului, iar în 1966 lucrarea lor „Human Sexual Response” propunea celebrul model în patru faze: excitație, platou, orgasm și rezoluție. (PubMed)

Cercetările lor au contribuit la contestarea diviziunii freudiene rigide dintre orgasmul clitoridian și cel vaginal și au readus anatomia și fiziologia în centrul discuției despre sexualitatea feminină.

Dar chiar și atunci, reprezentarea anatomică din manuale rămânea adesea surprinzător de săracă.

Un organ care dispărea din manualele de anatomie

Un studiu privind reprezentarea anatomiei feminine în manualele medicale arată cât de mare putea fi această lacună: într-o analiză a unor manuale de anatomie publicate între 1950 și 1971, clitorisul fie nu apărea deloc în ilustrații, fie era desenat fără a fi etichetat clar. (PubMed Central (PMC))

Problema a persistat mult timp: anatomia masculină era frecvent prezentată în detaliu, în timp ce anatomia genitală feminină era descrisă prin comparație cu cea masculină sau redusă la structurile considerate importante pentru reproducere.

Iar clitorisul are o particularitate care poate explica parțial această neglijență: funcția sa principală cunoscută este legată de plăcerea sexuală, nu de fertilizare sau naștere.

1998: momentul Helen O’Connell

Un punct important în revenirea clitorisului în anatomia modernă a fost cercetarea urologului australian Helen O’Connell.

În 1998, O’Connell și colegii săi au publicat un studiu asupra relației anatomice dintre clitoris și uretră. Ulterior, disecțiile, reconstrucțiile tridimensionale și investigațiile prin rezonanță magnetică au oferit imagini mult mai clare asupra întregii structuri. (PubMed)

Studiile au arătat că ceea ce vedem în exterior — glandul — reprezintă doar o parte a organului. Corpul continuă în interior și se ramifică în două crura, iar structurile erectile sunt strâns legate de țesuturile din jurul uretrei și vaginului. RMN-ul a permis pentru prima dată studierea foarte clară a acestor relații la femei în viață, în mai multe planuri anatomice. (PubMed)

Este însă incorect să spunem pur și simplu că O’Connell „a descoperit adevărata anatomie a clitorisului”. Chiar lucrările echipei sale subliniază că unele descrieri istorice, în special cea a lui Kobelt din 1844, erau deja remarcabil de exacte. Meritul cercetării moderne a fost mai ales acela de a confirma, completa și vizualiza obiectiv anatomia prin tehnici moderne. (PubMed)

Cum arată clitorisul în anatomia actuală

Imaginea populară a clitorisului ca un mic punct aflat deasupra deschiderii vaginale este incompletă.

Glandul este partea vizibilă, dar organul se continuă profund. Corpul clitorisului se divide în două rădăcini care se întind de-a lungul ramurilor osoase ale pubisului. Structurile erectile aflate în regiune formează un ansamblu tridimensional, nu o simplă proeminență externă.

Din acest motiv, cercetătorii au atras atenția că o singură imagine bidimensională poate oferi o impresie înșelătoare asupra formei reale a organului. (PubMed)

Știința încă studiază detalii privind relația exactă dintre diferitele structuri erectile, nervii locali, vagin și răspunsul sexual. Există inclusiv dezbateri academice privind terminologia pe care ar trebui să o folosim pentru unele componente. (PubMed Central (PMC))

O istorie care spune ceva și despre știință

Istoria clitorisului este neobișnuită tocmai pentru că nu seamănă cu povestea clasică în care oamenii nu știu ceva, apoi îl descoperă și cunoașterea avansează constant.

În cazul acesta, medicina a știut, a uitat, a simplificat, a reinterpretat și apoi a redescoperit.

Anatomiștii Renașterii îl descriau. De Graaf îi studia structura în secolul al XVII-lea. Kobelt îl desena în detaliu în 1844. Un secol mai târziu, unele manuale abia îl reprezentau. Iar abia la sfârșitul secolului XX imagistica modernă a readus anatomia sa tridimensională în centrul cercetării.

Poate că acesta este și lucrul cel mai interesant despre istoria clitorisului: uneori progresul științific nu înseamnă doar să descoperim ceva nou. Înseamnă și să ne întrebăm de ce am încetat, la un moment dat, să vedem ceea ce era deja acolo.